Dupa ritualul cafelei de dimineata pe care eu il ador (asezonata cu biscuitii Molinetti de care am devenit dependenta:) , adica stat impreuna cu Miki la o cafea ...cu povesti...cu planuri...cu misto-uri si alte cele pe fondul stirilor diminetii, prima parte a zilei s-a scurs linistita: copil la scoala, sot la cabinet eu..pe facebook si la telefon. Telefon stiu ca intelegeti, dar Facebook?? Da, nu dati cu pietre, chiar am simtit o reala placere cand mi-am vazut pagina cu urari de "La multi ani" de la colegii si prietenii unii de peste mari si tari adica atat din Ro si It cat si ...de peste tot. Uite o chestie buna pe care o face FB prin faptul ca iti apar zilele de nastere ale prietenilor Fb. Asa reusesti sa transmiti un gand bun, un la multi ani sau mai stiu eu ce cu ocazia sus numitului eveniment si nu numai. Chiar daca virtual, se mentin astfel legaturile de prietenie sau pur si simplu legatura cu anumite persoane care persista in ciuda distantei sau a timpului. Gata acu' cu osanalele aduse FB care ca si orice lucru si/sau fiinta pe lumea asta are pe langa calitati si defecte, ma rog fiecare in proportii variabile:)
La pranz era planificata o masa in oras alaturi de un bun prieten, preotul de fapt al bisericii ortodoxe romane din Cuneo, stiti vorba aceea...preotul si doctorul :) Atat el cat si al meu sot erau ocupati pana la o ora destul de tarzie, intre timp urechile mele si ale pruncului care de la scoala ajunge la ora 13 s-au lungit pana aproape la refuz. Intr-un final, apropiindu-se ora 15 cand aici se inchid toate restaurantele (prin asta inteleg si pizzerii, trattorii, osterii ecc. tot ce inseamna local de mancat) solutia a ramas restaurantul chinezesc care pe principiul pilelor (adica ii cunoastem si noi si prietenul) si cu norocul pe noi in sensul ca bucatarul mai era inca ne-au mai servit la acea ora. La finalul mesei, dupa o ghiftuiala pe cinste, ma gandeam cu groaza ca peste cateva ore va trebui sa mananc din nou pt. ca seara era planificata tot la restaurant de data aceasta cu alti prieteni si cu copii din dotare.
Seara a venit pe nesimtite si ca de obicei in cazul meu, din timp suficient m-am pregatit pe ultima suta de metri, adica ceva machiaj si cantarirea diverselor toalete caci niciodata nu voi fi femeia care stie din timp cu ce se va imbraca sau se hotaraste imediat ce deschide dulapul..that's me:) Intr-un final m-am decis..tot pantaloni::))
Restaurantul cu pricina este al unor sicilieni, este mare si stilul modern, cum mai rar vezi pe aici prin zona unde sunt foarte apreciate restaurantele intr-un stil mai antic, asa sunt piemontezii. Fiind cum am zis sicilieni, ceea ce merita mancat la ei este pestele in larga lui acceptiune,adica incluzand aici crustaceii si toate fructele de mare. Cu exceptia unei singure persoane de la masa, toti au optat pentru peste inclusiv tineretul taurin cum numesc eu copii::)) iar eu binenteles am recidivat la aperitiv cu un platou de stridii pe care le ador...chiar daca poate multi dintre voi veti stramba din nas. Am momit-o si pe prietena mea care nu mai gustase pana atunci si se pare ca am mai cooptat un amator de ....cruditati:) Seara a fost una vesela si relaxanta si ne-am simtit intr-adevar f bine.
Concluzia: iti trebuie atat de putin sa te simti bine, ajunge sa fii inconjurat de cei dragi!
Am vrut sa inchid acest post, am cam ajuns la finalul povestii dar nu pot sa nu amintesc de cadoul pe care l-am primit de la sotul meu: un inel de aur alb cu diamant. Nu o spun ca sa ma laud, dar chiar daca e vorba de ceva material si se spune ca dragostea nu consta in cadouri, uite eu m-am simtit inca o data f iubita cu acest cadou. Sunt mandra de el (si de sot si de cadou:) pt. ca desi imi plac f mult bijuteriile nu m-am gandit niciodata sa cheltuiesc o suma atat de consistenta pe un inel cu un diamant de jumatate de carat si mai ales culoare E... cunoscatorii stiu ce inseamna asta, acum am invatat si eu ce si cum e cu diamantele astea. Poate pt. unii poate parea penibil ca povestesc asta, chiar nu imi pasa daca cineva gandeste asta, pentru mine a fost un gest extraordinar pt. ca nu este vorba de un cadou facut de un baiat de oras unei pitipoance (ca sa vorbesc si eu in ton cu vremurile) ci este vorba de...sotul meu care s-a gandit la un cadou de exceptie::)) Iti multumesc din suflet Miki! Si din nou am sa spun vorbe mari...chiar daca cadoul este costisitor, gestul conteaza in ideea ca a te gandi sa faci un asemenea cadou sotiei dupa aproape 15 ani de casatorie spune multe despre relatia noastra si asta este ce ma face intr-adevar fericita.
Si ca sa termin intr-o gluma...un avantaj al trecerii anilor si al inaintarii in varsta este faptul ca primesti cadouri mai costisitoare de la sot:::)))
