Da, e adevarat, am disparut o vreme din peisaj si nu numai pt. ca am avut multa treaba. Si asta, e adevarat! Oricum intotdeauna parca inainte de perioada Craciunului toata lumea vrea sa recupereze ce nu a facut tot anul pe ultima 100m ....sau ma rog, asa mi se pare mie. Totusi am disparut o vreme de pe firmamentul blog, net, online, tot ce vreti voi ....din cauza unei tragedii peste care parca nu pot sa trec, adica incerc. Viata, asta e, merge inainte si asa si trebuie, insa cateodata exista niste clipe cand pur si simplu te trezesti suspendat ca intr-o bula de sapun ce pluteste deasupra cotidianului.
Este vorba despre varul meu, Dan. Poate unii dintre voi il cunoasteti si ii cunoesteti si povestea, mai pe scurt sau mai in detaliu. Nu am sa intru in amanunte si sa povestesc despre viata altei persoane. Ideea este ca a plecat insa mult prea repede de langa frumoasa lui familie si de langa noi toti. De multe ori parca nu poti sa realizezi pur si simplu ca asa ceva se poate intampla unei persoane atat de vesele, atat de pline de viata si care prin impozanta lui statura iti sugereaza o forta si o putere parca superioara cu mult altora. Se pare insa ca este doar o impresie. Orice i se poate intampla oricui, indiferent de varsta, de starea de sanatate intr-un anumit moment, de felul de a fi , de forta si puterea afisata, de meserie sau de statutul social. Era genul de om extraordinar de deschis catre altii, pus mereu pe glume, iubea pur si simplu oamenii. Era intotdeauna inconjurat de multa lume pt. ca emana un fel de buna dispozitie contagioasa si cel mai important, niciodata intalnindu-te chiar si pe strada cu el, nu se termina totul cu un salut. Avea in permenenta un zambet, o energie covarsitoare poate pentru unii, o vorba si o inima mare pt. absolut fiecare. A trecut si el prin momente dure si serioase in viata lui, care daca le comparai cu problemele tale de care poate te plangeai in mod justificat sau nu, oricum erau mizilic in comparatie cu ale lui, si tot el era cel care te tragea in sus, tot el era cel plin de elan, plin de viata, impins de dorinta de a depasi cat se poate de repede momentele dificile si de a merge cu fruntea sus, plin de optimism si cu multe planuri de viitor mai departe. Nu poti crede ca unui asemenea om la varsta de 42 de ani i se poate termina firul vietii intr-un mod atat de brusc si...stupid as putea spune.
Chiar daca niciodata nu ne vedeam extraordinar de des din motive diverse si de cele mai multe ori justificate, el si familia lui au fost de cand ne cunoastem f. aproape de sufletul meu (si asta este o alta poveste, in sensul ca...da, suntem verisori insa nu ne-am cunoscut dintotdeauna ci prin intermediul unei matusi venite de la Bucuresti care de fapt ne-a prezentat unii altora...ma rog, chestii ciudate de nemosag).
In august, inainte de a pleca spre Romania l-am innebunit pe sotul meu cu fraza..."cand ajungem in RO trebuie sa-l sunam pe Dan si sa stabilim o seara sa ne vedem, si asta neaparat". Azi asa, maine asa pana al meu sot la un moment dat imi zice..."bai ai innebunit, am stabilit odata, stiu, cand ajungem il sunam si ne vedem, ce tot imi repeti asta, ce e cu tine". Si asta s-a si intamplat, am vorbit cu el, data era stabilita la cateva zile dupa convorbire, sa ne vedem ambele familioane ecc . Din pacate insa acea zi nu am mai venit pt. ca intr-o zi care parea ca si oricare alta, mergand si el ca omul normal la servici o problema cardiaca se pare, l-a bagat direct in coma din care insa nu s-a mai trezit, iar saptamana trecuta a trecut intr-o alta lume...poate mai buna pt. el. Sotia lui a ajuns o umbra din ce imi spune mama, iar la suferinta ei si a copilului sincer nici nu pot sa ma gandesc, sper doar ca in timp sa gaseasca puterea sa mearga mai departe. Ce mi-e ciuda este ca pur si simplu as vrea sa pot sa fac ceva si sa o ajut in aceasta privinta dar stiu ca nu sta din pacate in puterea mea pe deplin, nu exista cuvinte care sa aline aceasta durere, dar desigur ca puterea de a trece peste aceste momente ingrozitoare vine de la Dzeu si de la persoanele din jurul tau care cu putinul pe care il pot face standu.ti alaturi, fara sa-si dea seama poate sunt temelia care sta la baza vietii lor de acum incolo.
Bun, eu avand meseria de medic, sincer stiam atunci in august ca sansele lui de supravietuire sunt minime iar colegii din spital mi-au confirmat acest lucru. Dar cand este vorba de o persoana apropiata, acesta este un lucru de neacceptat, si te agati precum un nestiutor in ale medicinei de orice speranta si astepti ca miracolul sa se produca, te rogi ca el sa faca parte din acele exceptii despre care citesti atat in tratatele de specialitate cat si in ziarele de o anumita factura. Asa si eu, speram din tot sufletul ca prin puterea care l-a caracterizat intotdeauna sa reuseasca sa treaca peste barierele impuse de stiinta...de fapt asa cum exista nenumarate cazuri de treziri imposibile din coma fara nici o explicatie stiintifica asa ne agatam noi ca si iedera de asemenea speranta, mai ales ca la un moment dat activitatea cordului s-a imbunatatit considerabil. Al meu sot imi spunea intr.o zi ca pur si simplu pentru faptul ca nu putea accepta ideea ca Dan sa nu depaseasca momentul, era convins de faptul ca se va face "bine" intr-o zi...undeva, candva nu se stie, dar totul va fi OK. In august, cand eram inca in RO si eu mergeam la spital, Miki nici nu vroia sa intre sa-l vada, a intrat o data apoi a stat doar pe coridor. Imi zicea ca el asteapta momentul cand se trezeste, ca nu il poate vedea asa.
Fiecare dintre noi trebuie sa isi gaseasca puterea din ceva: unii din religie, altii din anumite convingeri sau oamenii din jur, altii din dragostea pentru copil sau inclusiv din dragostea purtata persoanei disparute. Nu stiu in ce va gasi puterea sotia lui, cunoscand-o insa imi imaginez ca in ultimele 2 si in Dzeu, insa imi doresc din tot sufletul sa pun o caramida la viata lor de acum inainte. Multe persoane pur si simplu nici nu stiu ce sa spuna altora in asemenea momente si prefera sa se tina deoparte, stiu asta pt. ca am avut si eu asemenea momente, acum insa consider ca este f.f. gresit. Unul dintre lucrurile de care zic eu ( si nu doar eu) ca ai nevoie pentru a-ti relua viata este caldura celor dragi, fie ca sunt familie, fie ca sunt prieteni sau pur si simplu cunostinte chiar viitori prieteni.
De fapt, vorba proverbului "prietenul la nevoie se cunoaste".
No comments:
Post a Comment